Normalitate şi anormalitate
Alice June 26, 2009
in motivaționale, sănătate
Aş dori să fac un rezumat al celor lecturate de mine azi pe sensart pentru cei care nu au răbdare să citească decât esenţa, am ajuns la concluzia că merită analizate următoarele aspecte, citez:
• Este inca normal pentru unii dintre noi sa facem facultate pentru a avea o diploma “ca tot omul” si este normal sa mergem la servici pentru “parlitul ala de salariu, ca sa ne platim ratele”… nu pentru ca ne place ce facem la serviciu, pentru ca avem satisfactii.
• Este inca normal pentru multe femei sa isi asume rol de mama si pentru barbatul de linga ele – desconsiderindu-l in acest fel: “El nu stie sa dea cu aspiratorul ca mine.” Si sint multe astfel de “normalitati”… la noi… inca…
• Este inca normal pentru unii dintre noi sa credem ca “bataia este rupta din rai” sau ca “eu te-am facut eu te omor”… Sa bem bine si sa “avem” o scuza pentru a bate nevasta si copiii.
• Este inca normal ca femeia romanca sa creada ca e bine sa se “sacrifice ” pentru copil toata viata, sa nu isi ia servici si sa nu paraseasca un sot alcoolic si abuziv… Nu isi da seama ca in acest fel copilul numai “binecuvintat ” nu e de o mama “eroina”, ci “blestemat” de o mama egoista, iresponsabila.
• Este inca normal ca dupa ce doua persoane se despart, copilul sa auda pe fiecare din parintii lui cum il discrediteaza pe celalalt… Daca asta nu inseamna violenta psihica… spuneti-i voi altcumva…
• Este inca normal pentru unii dintre noi sa credem copilul ca fiind oglinda parintilor. Ne umflam atit de mult in pene cu copilul nostru, traind prin si pentru realizarile lui, incit uitam ca el e o ”alta persoana”, nu un obiect care sa ne satisfaca noua dorintele.
• Este inca normal pentru unii dintre noi sa mearga la biserica sa se inchine si apoi sa injure ca la usa cortului…
• Este inca normal pentru unele mame sa se culce cu copilul cind se cearta cu sotul – facindu-l pe copil partas si confident al problemelor adultilor, ne-constientizind violenta afectiva la care e supus copilul.
• Este inca normal pentru unii dintre noi sa nu bata la usa camerei copilului cand acesta nu mai are 3 ani… ci 17 ani… si asta pentru noi romanii nu inseamna agresiune psihologica si control… ci grija…
• Este inca normal sa se considere atitudinea de supraprotectie, rasfat ca o dovada de iubire… nu de abuz asupra copilului… Sunt mame care spun mereu: “Copilul nu vrea sa doarma singur, copilul nu a vrut sa ma casatoresc…”, de parca copilul ar trebui sa stie cum e cazul sa fie educat, nu parintele.
• Este inca normal ca mama sa pretinda sa fie sunata in fiecare zi de “copilul” care are 27 de ani si e la casa lui /ei… si asta la romani nu inseamna sufocare…
• Este normal inca pentru unii romani sa nu recunoasca faptul ca nu stiu ceva… si sa nu ceara o parere avizata. In trecut era rusine sa spui ca nu stii – erai luat drept prost (de vizionat – emisiunile cu intrebari de la TV… la care unii romani raspund gresit in loc sa recunoasca faptul ca nu stiu). Este normal pentru unele femei din Romania sa dea vina pe barbat cind nu au serviciu… ”El nu m-a lasat sa muncesc…”, de parca ele sint copile neajutorate si au nevoie de permisiunea sotului.
Asa este…de exemplu mersul la biserica si apoi se injura …este adevarat. Sau merg mai departe pe idee si am observat cam peste tot ca ‘vai de mine, nu lucrez, nu fac nimic duminica…ca e pacat… haha, dar sa te indopi ca porcu’ sau sa te uiti la tv la emisiuni pacatoase - nicio problema, alai placut in fata Domnului… :/
Fionna, comentariu cam dur dar la obiect
de acord cu tine.
faza asta cu mama care doarme in camera copilului este ultra generalizata. Nu stiu cum e in alte tari, dar la noi cam asta e regula. Cata nesimtire si eschivare de sub responsabilitatea de a schimba ceva daca nu ii convine casnicia.
mda…gutenberg. Dacă o căsnicie este călduţă, cei mai mulţi tind să rămână în acea poşircă pentru foaaarte mulţi ani. Este mult mai comod şi la îndemână, decât să-şi asume responsabilitatea. Ar fi multe de zis, subiectul merită o postare sau chiar o categorie
Mai adaug o “normalitate” la listă: mulţi părinţi se sacrifică, şi chiar afirmă cu mândrie că ei trăiesc pentru copii lor. Total greşit şi dăunător şi pentru copii şi pentru ei înşişi.
FIECARE avem o viaţa privată, copii nu sunt proprietatea noastră; ca părinte avem minunata şi imensa responsabilitate de a-i arăta prin puterea exemplului care este treaba prin viaţa asta. Rolul nostru este să-i îndrumăm, nu să-i posedăm; să-i încurajăm visele şi nicidecum să ne legănăm că aceşti copii vor recupera ne-trăirile noastre.