Toată lumea ştie teoretic că paşii mărunţi duc departe. Practica însă ne omoară.

Cine nu are regrete de genul pe care le am eu: dacă aş citi 10 pagini dintr-o carte pe zi, nu aş avea restanţe de lectură (care se pare că le voi recupera în pensie), dacă aş începe cu 5 minute de înviorare dimineaţa, ar deveni obişnuinţă o mişcare zilnică de juma’ de oră, dacă aş învăţa 10 cuvinte pe zi din limba germană, peste puţin timp aş vorbi încă o limbă străină.

Am în permanenţă de câţiva ani impresia că tocmai sunt într-o perioadă de tranziţie având N lucruri de bifat zilnic şi toate importante, şi că imediat cum trec de ele va deveni totul calm, apele vieţii mele se liniştesc, iar eu voi reuşi să trăiesc aşa cum mi-am propus. Da…de câţiva ani tot ăsta este tabloul.

Am ajuns să nici nu mai ştiu cum aş vrea să trăiesc, ce mă defineşte pe bune, ce mă ridică.

Ce mă ridică? M-am pus aseară să îmi notez câte ceva din ceea ce vreau să fiu-fac. Am rămas cu foaia goală.

Am totuşi şi câteva realizări recente, cu care nu m-aş mândri dacă nu ar reprezenta un mare propulsor pentru a merge mai departe. Banalităţi cum ar fi nişte tabieturi pe care acum le fac continuu şi nu alternativ; amintesc doar una: alerg în zorii zilelor de marţi şi joi. Aveam perioade în care mă antrenam 7-8 ore zilnic…dar era pe atunci când am vrut sa fiu ceea ce sunt acum. Deci demult.

Ah…şi ca să nu creada cineva că glumesc (nici eu!) lichidez în aceste zile o afacere pe care am pornit-o de fix 10 ani, nu…nu e faliment…e profitabilă activitatea, şi cu greu înţeleg partenerii că este o optiune personală. În lumea afacerilor nothing is personal - just business. La mine nu. Mă simt bine că pot face asta. Să “pierd” vânzări posterioare voluntar…da! da, mă simt bine!