Din pacate, adevarat
by Alice on April 26, 2010
in pesimiste, prin ochii unui copil
Am primit prin email urmatoarea relatare:
Statia metro L’ENFANT PLAZA din Washington DC, intr-o zi friguroasa, pe 12 ianuarie 2007.
On om cu o vioara a cantat sase piese de Bach timp de 45 de minute. In timpul acesta aproximativ 2000 de oameni au trecut prin acea statie, majoritatea in drum spre serviciu.
Dupa vreo trei minute un om intre doua varste l-a observat si s-a oprit sa-l asculte pentru cateva secunde, apoi a grabit pasul, manat probabil de programul sau strict.
Violonistul a primit primul sau dolar, o femeie i l-a aruncat in palarie fara sa se opreasca.
Un tanar se reazema de perete ca sa-l asculte, dupa care se uita la ceas si pleaca in trap usor spre peron.
Un copil de 3 ani se opreste in fata muzicianului dar maica-sa il trage grabita de hainuta. Copilul se mai opreste odata sa-l priveasca pe violonist dar mama lui il impinge nervoasa inainte, asa ca cei doi se misca, el intorcand capul din cand in cand.
Lucrul asta se repeta cu mai multi copii iar parintii ii imping de la spate, grabiti sa ajunga la treburile lor.
Muzicantul a cantat in continuare. Numai sase oameni s-au oprit sa-l asculte pentru cateva momente. Circa 20 au aruncat niste bani.
Omul a colectat in total 32 de dolari.
El a terminat de cantat si s-a lasat tacerea. Nimeni nu l-a observat, nimeni nu l-a aplaudat…
Nimeni n-a remarcat, dar acesta era Joshua Bell, unul dintre cei mai buni muzicieni ai lumii. El a interpretat cateva din cele mai dificile piese scrise vreodata, pe o vioara estimata la 3,5 milioane dolari.
Cu cateva zile inainte, umpluse o sala de concerte din Boston. Valoarea medie a unui singur bilet: 100 dolari.
Povestea este adevarata. Concertul din statia de mertro, a fost organizat de catre Washington Post ca un experiment social asupra perceptiei, gustului si prioritatilor oamenilor.
Problemele care s-au pus:
*Intr-un loc public, la o ora nepotrivita, santem in stare sa percepem frumusetea?
*Ne oprim s-o admiram?
*Putem, oare, sa recunoastem talentul intr-un context neasteptat?
O concluzie posibila in urma acestui experiment, ar fi aceasta:
Daca nu avem cateva momente sa-l ascultam pe unul dintre cei mai buni solisti ai lumii cantand cea mai buna muzica scrisa vreodata pe unul din cele mai bune instrumente facute vreodata, oare, de cat de multe alte lucruri, minunate, ne lipsim in existenta noastra?
Justitia vede? (cazul pietonului din Craiova)
Africa nu va fi salvata
Cat de ipocriţi suntem atunci când ne acoperim cu foametea globală - justificând astfel acceptarea alimentelor modificate genetic - care, cică salvează agricultura. Pentru că, nu-i aşa, agricultura naturală nu ar putea susţine 6-7 miliarde de mâncăcioşi.
În aceste zile europa a acceptat ceva cartof modificat genetic - cică pentru uzul industrial al amidonului. Mda…şi marmota invelea ciocolata în staniol…în continuare.
Evident, este vorba despre cu totul altceva. Cine are ochi şi urechi, ştie.
Mi-a plăcut mult afirmaţia unui economist local, ar trebui să o cunoască cât mai mulţi :
“Am construit piramidele, însă nu avem ingineri,
ne tratăm bolnavii prin remedii tradiţionale, însă principiile active ale plantelor sunt exploatate de întreaga industrie pharma,
am inventat stofa, dar India şi China îmbracă toată lumea,
dansăm în sunet de tobe de secole întregi însă acestea sunt fabricate în Taiwan,
producem alune, însă Olanda este cel mai mare exportator,
muzica congoleză răsună pe tot globul, însă producătorii americani şi cei europeni sunt cei care obţin profit din ea”.
Week-end
Foamea de clorofilă s-a dospit în smog. Dorul de iarbă în weekend a pornit din Londra funcţionarilor de bancă uscăţivi, flegmatici, cu sânge de peşte şi umbrela de poaie.
Ideea week-endului la început s-a prelins dincoace de canal, ca partidele de golf şi romanele Agathei Christie. Destul de repede ticul a devenit manie, iar mania - psihoză. Sociologii vorbesc despre weekend ca de cel mai formidabil fenomen colectiv individual.
Statisticienii despletesc cifrele. Migratorii săptămânali sunt împarţiţi pe căprării: in Franţa 32% din weekendişti aleargă la rudele de la ţară, 12% se pripăşesc la prieteni, 10% se aciuiază în hoteluri, 3% clănţăne în corturi.
Automobilul a înteţit frenezia. Democratizarea volanului a lăţit exaltarea. Când se apropie sfârşitul de săptămâna, pe targoveţi ii cuprinde amocul. La sfârşitul săptămânii lucrătoare dupa ce umple termosul, dupa ce înghesuiesc cotletele crude, după ce se pun mâncărurile în sufertaşe, după ce se strâng pledurile, după ce se plesneste pruncul care vrea ceva - tocmai acum când toată lumea se grăbeşte şi el vrea bine-înţeles ceva - după ce se stinge toată această veselă hărmălaie familiară, începe goana.
Fugim. Toată lumea fuge. Cei de la munte fug la câmpie, cei de la câmpie fug sus la munte la izvor, cei de la izvoarele calde fug la izvoarele reci, rudele fug la prieteni, prietenii fug la amici, amici fug la cunoştinţe, cunoştinţele fug în necunoscut. Principalul e să alergi, să nu stai pe loc, dar esenţial e să nu iţi pui intrebarea: de cine fugim?
Fugim fireşte, de zgomotul oraşului, probabil din cauza asta ‘tranzistoarele’ zbârnâie atat de puternic pe iarba verde. Probabil de aceea meciul cu Steaua face să duduie pădurea.
Fugim fireşte, de avitaminoză. Probabil de aceea în urma noastră rămân în zmeuriş mormane de cutii cu buzele de tinichea rasfrânte, duhnind a marinată de ton. Petul este mai răspândit decât bunul simţ.
Fugim fireşte, de mulţime. Dar culoarea mării nu se mai zăreşte sub cauciuc, şi faleza trozneşte sub încărcătura turistică, şi chelnerul ne face cu ochiul apoi ţipă la bucătar: Prăjeşte-mi-l mie domne’, că e creier de străin.
Când vine sfârşitul de săptămână începe amocul. Targoveţi aleargă pe şosele şi fiecare în parte suntem pe rând mulţimea şi singurătatea celuilalt. Şi fiecare se căzneşte să iasă din ţarc, din malaxor şi mai ales - din propria-i piele.
Eu fug. Tu fugi. El fuge. Dar încotro? Încotro domne’ ?
Zero zahăr, zero grăsimi
Mă îngrijorez văzând cum se înmultesc reclamele produselor care se bat in piept cum că nu ar avea conservanţi, coloranţi, zahăr, alte asemenea.
Nici cola clasică nu o premiez, o beau odată pe an, dar cola zero zahăr este o insulta. De asemenea margarina ‘balance’ cică, sau cea cu 4% ulei de măsline. Sau ceaiul cu 0.1 la sută fruct.
Fraţilor, da’ unde am ajuns?
Margarina in sine nici nu ar trebui să existe de fel.
‘Făra coloranti şi conservanti’…. ne şopteşte dulce zâmbăreţ o voce feminina in fundalul unui iaurt, sau al unui biscuite pentru copii. Câtă neruşinare! Dar aromele? Dar emulgatorii? Dar uleiurile hidrogenate? Dar potenţatorii de gust? Dar antiaglomerantii? De ce nu pomeniti ca pe astea în schimb ni le serviţi din belşug.
Iar bizonul analfabet funcţional trece la acţiune şi-l vâră in coş.
America este centrul sistemului nostru existenţional (are sens oare asta? whatever, întelegeţi-mă bine!) către care ne învârtim, iar cultura americana nu a fost demult atât de rapid şi eficient absorbită precum o face Romania.
În america, dar şi în multe alte ţari dezvoltate (a se citi cotropitoare) analfabetismul funcţional este în floare. Din ce in ce mai mulţi oameni nu-şi mai adună bagajul de cunoştinţe din citit, gândit, filozofat. Ci înghit informaţiile digerate deja direct din televizor si tabloide, fără să pună la indoială sau să filtreze ceva.
Astfel a apărut pe rafturile de peste ocean (urmam şi noi deândată) apa minerala “Fat free” adică fără grăsimi.
Vă puteţi imagina aşa ceva???
Şi nu se revoltă nimeni, poporul teleghidat, cu ochii sticloşi si creierul demult spălat, işi pune in coş apa fără grăsimi pentru că a invăţat lecţia: găasimile dăunează sănătăţii.
Noapte bună şi evitaţi excesul de sare, zahăr şi grăsimi.
