Bine ai venit Felix !

Un îngeraş a sosit în viaţa noastră, de 8 martie. Felix-Manuel.

Acum suntem o familie veritabilă, aşa simţim noi, astfel ne simţim împliniţi. Mulţumim providenţei.

Bătrâne inţelept, fii binecuvântat, calea să-ţi fie luminată, noi te vom veghea, te vom îndruma, te vom păzi, şi îţi vom da drumul atunci când va sosi timpul.

începe inventarul

Inventarul anului 2009.

Ce s-a întâmplat (concentrat): ne-am mutat la curte de la bloc, am mutat firma de la 100 la 500 mp (dupa 3 ani de construcţii - cine a trecut prin asemenea aventuri ştie ce înseamnă finish-ul), am schimbat complet site-urile firmei, am pornit un blog pe care nu scriu des şi de care prefecşionista nu e mulţumită pentru că nu e consecvent şi definit deloc, am intrat din nou in rolul de graviduţă (nu mai credeam că voi retrăi încă odată minunea), am reuşit aproape la final de an să ma tocmesc cu vecina din Cetariu pentru casa ei de vânzare - una cochetă foc (pe care o voi adapta la visele mele, cu mâna mea).

Cum să fac ca sărbătorile din această iarna să nu mă prindă în alertă şi complet nedeschisă feelingului după care mi-e dor de atâţia ani… În postările următoare voi radiografia chestiunea.

Ce mă aşteaptă la anu’ ?
În primul rând voi deveni soacră mare (aşa am auzit că se numesc mamele de băieţi).
Apoi (defapt când a fost altfel?…) am planuri mari la firmă, multe schimbări, upgrade-uri, acţiuni.
Apoi voi pune mâna la grădinarit organic mai consecvent decât am făcut-o până acum (defapt făcea mama şi soacra -au vreme şi e sănătoasă mişcarea), dar când mă gândesc la nou procurata casă cu grădină, abia pot să dorm de bucurie. Nu ştiu cum voi împleti naşterea (la începutul lui martie) cu primele sarcini în grădină, dar cred că va fi totul bine, calorii să am.
Voi posta dovada pe blog. Aşa cum face recent descoperita elisa

2 luni concediu - mult sau puţin?

Încep să revin din concediul pe care mi l-am petrecut destul de activ, şi nu pot să afirm că nu am lucrat câte puţin (atribuţiile mele sunt imposibil de pus în cui pentru 2 luni). Am pus însă în cui evadarea către meleaguri mai calde pentru că am avut de confruntat o renovare şi o mutare ‘la curte’.

Între timp am devenit binecuvântată, aşteptăm în familie încă un îngeraş, aşa că vom fi:  1, 2, 3, 4 !!!
Va fi totul mai zglobiu, mai efeverscent, familia este mai rotundă cu 2 copii (sau mai mulţi, pentru cine se încumetă) !

Încerc aşadar să revin parţial la rutină- toţi avem nevoie de aşa ceva - şi voi scrie cu un suflu proaspăt materiale cât mai utile şi plăcute pentru cât mai mulţi.

Valorile prin ochii unui copil

Mai nimic din ce mi-am imaginat în copilarie despre lume, nu e aşa.

Cum se face că la maturitate ajungem să dezvoltăm un cu totul alt set de valori decât cele bazate pe crezul şi aspiraţiile din anii copilariei?
Desigur, pot să vină acum argumente cum că suntem mai realişti, că ne adaptăm greutaţilor şi limitelor pe care ca şi copil nu le-am ştiut sau nu le-am înţeles, că ne adaptăm aşteptărilor impuse de societate, că nu e productiv să fim visători şi fantezişti.

Constat însă zilnic că fiul meu ştie mult mai bine nişte lucruri decât părinţii lui. El ştie foarte exact ce-l face fericit, ştie exact ce, cât şi când să mănânce, ştie şi ne solicită regulat dedicarea unui timp minim în care să ne ocupăm doar de-ale lui. Nu îmi cere dulciuri (nu manâncă caise,ok, dar vişine cu atât mai multe); nu îmi cere zilnic să-i cumpăr nu-ştiu-ce-scumpete-de-jucărie dar insistă să ne jucăm împreună cu flacoanele cu apă; vrea foarte hotărât să ne bucurăm şi noi alături de el când vine avionul.

În zăpăceala de azi pierdem firul şi riscăm să nu mai ştim nici pe departe ce e bine pentru noi, ce ne bucură, ce ne eliberează de neplăceri şi boli.
Recomandarea mea de azi este familia. Nu cea care îşi pierde weekendul în mall cheltuind pe prea multă mâncare şi risipind pe lucruri de regula nefolositoare.
Mă refer la timpul petrecut activ, cu dedicare şi bucurie. Fără tipare, fără obligaţiuni. Nu cheltuind, dar împărtăşind. Cu răbdare şi atenţie, cu entuziasm, cu consideraţia nevoilor reale ale fiecăruia.
Sfătuieşte, oferă alternative şi nu critica des.

Îţi iubeşti familia? Arată-ţi iubirea! Fă-o o prioritate, dar nu numai prin prisma nevoilor biologice. Nu prin cumpărături şi satisfacerea fiţelor de moment, dar iubind-o prin tot ce faci zilnic.

Acceptă-ţi imperfecţiunea, acceptă-le greşelile, acţionează prin puterea exemplului - nu interzice copiilor televizorul daca tu stai juma’ de zi zilnic, sau nu aştepta de la ei să se spele pe dinţi dacă tu nu o faci la fel de regulat.
Citiţi împreună, desenaţi, jucaţi-vă, faceţi curăţenie, plimbaţi-vă şi vorbiţi mult. E atât de simplu…

Cele mai bune lucruri în viaţă sunt gratis şi la îndemână

Cu siguranţă nu petrec suficient timp gândindu-mă despre cum pot să-mi cumpăr mai des elemente pentru fericire.
Cel mai greu este să identific fidel de ce am nevoie cu adevărat. Ce anume mă bucură întradevăr, şi cât va ţine acea bucurie.

Deseori aruncăm pe ferestră automat sume prea mari pentru obiecte pe care nu le dorim cu adevărat. Preţul plătit nu este numai banul dar şi timpul pierdut plus stresul mâncat în timpul câştigării lor.

Ce calitate are acea viaţă în care bărbatul munceşte zi-noapte, niciodată nu e acasă cu familia, nu participă la creşterea copilului, femeia e singură cu toate cele, e tânără dar deja acră, epuizată şi neiubită; încetul cu încetul nici nu mai ştiu de ce sunt împreună, nu se mai bucură de nimic şi conversaţiile se limitează la plata facturilor şi ratelor deoarece şi-au ipotecat viitorul pentru un apartament care nu reuşeşte să le fie cămin, şi pentru întotdeauna cea mai nouă colecţie de la debenhams.

Banii reprezintă un instrument. Cât de îndemânatici suntem, în ce măsură îi mânuim profesional, cât de pricepuţi suntem să lucrăm cu acest instrument depinde numai de noi.
În esenţă nu suntem unii mai defavorizaţi decât alţii: viaţa ne aduce tuturor şanse şi neşanse, noroc şi nenoroc, avem talente şi stângăcii, predispoziţii şi dobândiri, oportunităţi şi perioade sterile.

Cu sigutanţă banii nu pot cumpăra fericirea. Dar nici nefericirea. Până la urmă, recunoaştem sau nu, noi deţinem controlul, noi suntem responsabili pentru propria fericire.
Cât de des luăm oare în considerare că defapt totul se defineşte în interiorul nostru, şi că ar fi timpul să ne cultivăm regulat atitudinea corectă?

foto din curtoazia lui Chad Fust

Normalitate şi anormalitate

Aş dori să fac un rezumat al celor lecturate de mine azi pe sensart pentru cei care nu au răbdare să citească decât esenţa, am ajuns la concluzia că merită analizate următoarele aspecte, citez:

• Este inca normal pentru unii dintre noi sa facem facultate pentru a avea o diploma “ca tot omul” si este normal sa mergem la servici pentru “parlitul ala de salariu, ca sa ne platim ratele”… nu pentru ca ne place ce facem la serviciu, pentru ca avem satisfactii.

• Este inca normal pentru multe femei sa isi asume rol de mama si pentru barbatul de linga ele – desconsiderindu-l in acest fel: “El nu stie sa dea cu aspiratorul ca mine.” Si sint multe astfel de “normalitati”… la noi… inca…

• Este inca normal pentru unii dintre noi sa credem ca “bataia este rupta din rai” sau ca “eu te-am facut eu te omor”… Sa bem bine si sa “avem” o scuza pentru a bate nevasta si copiii.

• Este inca normal ca femeia romanca sa creada ca e bine sa se “sacrifice ” pentru copil toata viata, sa nu isi ia servici si sa nu paraseasca un sot alcoolic si abuziv… Nu isi da seama ca in acest fel copilul numai “binecuvintat ” nu e de o mama “eroina”, ci “blestemat” de o mama egoista, iresponsabila.

• Este inca normal ca dupa ce doua persoane se despart, copilul sa auda pe fiecare din parintii lui cum il discrediteaza pe celalalt… Daca asta nu inseamna violenta psihica… spuneti-i voi altcumva…

• Este inca normal pentru unii dintre noi sa credem copilul ca fiind oglinda parintilor. Ne umflam atit de mult in pene cu copilul nostru, traind prin si pentru realizarile lui, incit uitam ca el e o ”alta persoana”, nu un obiect care sa ne satisfaca noua dorintele.

• Este inca normal pentru unii dintre noi sa mearga la biserica sa se inchine si apoi sa injure ca la usa cortului…

• Este inca normal pentru unele mame sa se culce cu copilul cind se cearta cu sotul – facindu-l pe copil partas si confident al problemelor adultilor, ne-constientizind violenta afectiva la care e supus copilul.

• Este inca normal pentru unii dintre noi sa nu bata la usa camerei copilului cand acesta nu mai are 3 ani… ci 17 ani… si asta pentru noi romanii nu inseamna agresiune psihologica si control… ci grija…

• Este inca normal sa se considere atitudinea de supraprotectie, rasfat ca o dovada de iubire… nu de abuz asupra copilului… Sunt mame care spun mereu: “Copilul nu vrea sa doarma singur, copilul nu a vrut sa ma casatoresc…”, de parca copilul ar trebui sa stie cum e cazul sa fie educat, nu parintele.

• Este inca normal ca mama sa pretinda sa fie sunata in fiecare zi de “copilul” care are 27 de ani si e la casa lui /ei… si asta la romani nu inseamna sufocare…

• Este normal inca pentru unii romani sa nu recunoasca faptul ca nu stiu ceva… si sa nu ceara o parere avizata. In trecut era rusine sa spui ca nu stii – erai luat drept prost (de vizionat – emisiunile cu intrebari de la TV… la care unii romani raspund gresit in loc sa recunoasca faptul ca nu stiu). Este normal pentru unele femei din Romania sa dea vina pe barbat cind nu au serviciu… ”El nu m-a lasat sa muncesc…”, de parca ele sint copile neajutorate si au nevoie de permisiunea sotului.

foto din curtoazia lui danivenn