Week-end

Foamea de clorofilă s-a dospit în smog. Dorul de iarbă în weekend a pornit din Londra funcţionarilor de bancă uscăţivi, flegmatici, cu sânge de peşte şi umbrela de poaie.
Ideea week-endului la început s-a prelins dincoace de canal, ca partidele de golf şi romanele Agathei Christie. Destul de repede ticul a devenit manie, iar mania - psihoză. Sociologii vorbesc despre weekend ca de cel mai formidabil fenomen colectiv individual.

Statisticienii despletesc cifrele. Migratorii săptămânali sunt împarţiţi pe căprării: in Franţa 32% din weekendişti aleargă la rudele de la ţară, 12% se pripăşesc la prieteni, 10% se aciuiază în hoteluri, 3% clănţăne în corturi.

Automobilul a înteţit frenezia. Democratizarea volanului a lăţit exaltarea. Când se apropie sfârşitul de săptămâna, pe targoveţi ii cuprinde amocul. La sfârşitul săptămânii lucrătoare dupa ce umple termosul, dupa ce înghesuiesc cotletele crude, după ce se pun mâncărurile în sufertaşe, după ce se strâng pledurile, după ce se plesneste pruncul care vrea ceva - tocmai acum când toată lumea se grăbeşte şi el vrea bine-înţeles ceva - după ce se stinge toată această veselă hărmălaie familiară, începe goana.

Fugim. Toată lumea fuge. Cei de la munte fug la câmpie, cei de la câmpie fug sus la munte la izvor, cei de la izvoarele calde fug la izvoarele reci, rudele fug la prieteni, prietenii fug la amici, amici fug la cunoştinţe, cunoştinţele fug în necunoscut. Principalul e să alergi, să nu stai pe loc, dar esenţial e să nu iţi pui intrebarea: de cine fugim?

Fugim fireşte, de zgomotul oraşului, probabil din cauza asta ‘tranzistoarele’ zbârnâie atat de puternic pe iarba verde. Probabil de aceea meciul cu Steaua face să duduie pădurea.

Fugim fireşte, de avitaminoză. Probabil de aceea în urma noastră rămân în zmeuriş mormane de cutii cu buzele de tinichea rasfrânte, duhnind a marinată de ton. Petul este mai răspândit decât bunul simţ.

Fugim fireşte, de mulţime. Dar culoarea mării nu se mai zăreşte sub cauciuc, şi faleza trozneşte sub încărcătura turistică, şi chelnerul ne face cu ochiul apoi ţipă la bucătar: Prăjeşte-mi-l mie domne’, că e creier de străin.

Când vine sfârşitul de săptămână începe amocul. Targoveţi aleargă pe şosele şi fiecare în parte suntem pe rând mulţimea şi singurătatea celuilalt. Şi fiecare se căzneşte să iasă din ţarc, din malaxor şi mai ales - din propria-i piele.

Eu fug. Tu fugi. El fuge. Dar încotro? Încotro domne’ ?